Dreptul de a apela la Curtea Europeană a Drepturilor Omului - C.E.D.O., este garantat prin art. 20 din Constituţia României, potrivit căruia dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, în cazul existenţei unor neconcordanţe între acestea şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi cele 11 protocoale adiţionale, au fost ratificate de România la 20.06.1994, dată de la care ţara noastră a recunoscut şi jurisdicţia C.E.D.O. Această convenţie şi protocoalele adiţionale, cuprind anumite drepturi fundamentale ale indivizilor care sunt enunţate în mod expres, şi pe care statele contractante sunt obligate să le respecte.

Atunci când unul dintre statele contractante (înaltele Părţi Contractante) au încălcat unul din aceste drepturi fundamentale, persoanele respective se pot plânge Curţii despre aceasta. Plângerile trebuie să privească actele unei autorităţi publice (Parlament, instanţe de judecată, administraţie) dintr-unul din statele semnatare ale Convenţiei, aceasta neputându-se ocupa de plângerile îndreptate împotriva unor persoane particulare sau instituţii private. C.E.D.O. este o instituţie internaţională, care poate primi, cu îndeplinirea anumitor condiţii, cererile persoanelor care se plâng de violarea drepturilor garantate prin Convenţie şi protocoale cu excluderea oricărui alt drept. Ea nu este o instanţă de control faţă de instanţele naţionale, neputând nici să anuleze, nici să modifice hotărârile acestora.

Cererile individuale pot fi adresate Curţii, conform art. 34 din convenţie, de către orice persoană fizică, organizaţii neguvernamentale, sau orice grup de persoane.

  Condiţiile de admisibilitate a sesizării Curţii cu o Cerere individuală sunt următoarele:

1.  Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne unei cereri. Aceasta presupune ca persoana respectivă să fi sesizat cea mai înaltă jurisdicţie competentă, cu respectarea regulilor şi a termenelor de procedură.

2.  Termenul în care poate fi sesizată este de 6 luni de la data deciziei interne definitive. Termenul de 6 luni curge de la data la care autoritatea naţională competentă cea mai înaltă şi-a pronunţat decizia (dacă plângerea se referă la o condamnare, termenul curge de la pronunţarea hotărârii finale în ordinea normală a căilor de atac şi nu de la respingerea ulterioară a unei eventuale cereri de revizuire). Dacă se depăşeşte acest termen, Curtea nu mai poate examina plângerea.

3. Cererea trebuie formulată în scris şi semnată de către reclamant sau de către persoana care îl reprezintă, în cazul în care   cererea este prezentată de către o organizaţie neguvernamentală sau de către un grup de persoane fizice, ea trebuie semnată de către persoanele abilitate să reprezinte organizaţia sau grupul respectiv. Când persoana fizică, organizaţia neguvemamentală sau grupul de persoane acţionează prin intermediul unui reprezentant, acesta trebuie să prezinte o procură sau împuternicire scrisă. Camera sau comitetul respectiv al Curţii, pot decide asupra oricărui aspect referitor la faptul de a şti dacă persoanele, care au semnat cererea, erau împuternicite să o facă.